„Orașul adormit” de Martin Vopenka: o distopie pentru copii și un avertisment pentru adulți

Cu ocazia Zilei Europei de pe 9 mai mi-am propus să fac o mică cercetare să văd ce cărți pentru copii s-au tradus la noi din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene și așa am descoperit că sunt câțiva autori cehi traduși printre care și Martin Vopenka cu recenta carte apărută la editura Frontiera, „Orașul adormit”. Cum e prezentată drept distopie și pusă lângă „1984” și „Împăratul muștelor”, am zis că merită măcar o răsfoire care s-a transformat într-o lectură rapidă.

Premiza e simplă și mi-a adus aminte de o carte care mi-a displăcut profund, „Frumoasele adormite” de Stephen și Owen King. La King adorm toate femeile, pe când aici adorm toți părinții, mai exact toți cei care au avut la un moment dat copii, chiar dacă aceștia sunt mari și au la rândul lor copii acum. Această epidemie globală de somn creează, cum e de așteptat, haos, dar îi și dă prilej autorului să facă nițică bășcălie de impostura umană. Așa că avem parte de știri despre femei care divorțează în masă de soții lor adormiți, pe care îi credeau fideli, și de un zvon că mai mulți preoți ascund un înalt prelat adormit. Și cu asta ajungem la un punct care trebuie subliniat: deși e o carte pentru copii, Vopenka nu se sfiește să facă referiri (uneori vagi, uneori extrem de directe) la genul de violență sexuală la care sunt expuși copiii, mai ales acum că nu mai beneficiază de protecția părinților (un preot prea prietenos cu unul dintre băieți, o fată care vorbește despre favoruri sexuale în schimbul hranei etc.). Pe scurt, așa cum a afirmat și autorul într-un interviu recent la Radio România Cultural, un adult care citește „Orașul adormit” are impresia că citește un horror, pe când copiii în general citesc cartea ca pe un roman de aventuri. Motiv pentru care cartea este recomandată copiilor care au peste 12 ani, poate chiar și mai mult.

Apropo de vârstă, cred că lectura ar fi cu adevărat interesantă pentru copiii un pic mai mărișori care ar putea aprecia modul în care Vopenka tratează explicațiile date de adulți pentru epidemia de somn. Avem aici o trecere în revistă a principalelor spiritualități care ne ghidează în ziua de azi. Pe de o parte, unii se agață de religie și văd epidemia ca o modalitate folosită de Dumnezeu pentru a ne tranforma pe toți în copiii Lui. Pe de altă parte, alții cred că epidemia e răspunsul dat de planetă la toate activitățile antropice nocive pentru mediu, un mod de a reseta viața pe planetă și de a ne reaminti conexiunea dintre om și mediul înconjurător. Bineînțeles, sunt și unii care susțin că totul e din vina extratereștrilor care vor să vină pe Pământ și preferă să interacționeze mai degrabă cu copiii decât cu adulții. În diferite moduri, cei patru copii prin ochii cărora e narată acțiunea ajung să pună la îndoială aceste idei și să identifice problemele cu modurile în care aceste explicații sunt transformate în practici dezmățate, eradicatoare de libertate, utilizate pentru a păcăli și profita de situația creată. Unii sunt bine inteționați, alții sunt rău-voitori, dar oricum ar fi ei, tot e ceva în neregulă cu modul în care acționează.

Dar nu totul e negru în „Orașul adormit”. Există o suită de personaje care îi ajută pe cei patru copii să supraviețuiască, le dau sfaturi, îi hrănesc, îi ajută să găsească fratele pierdut și, la final, totul se termină cu bine pentru cei patru frați. Părinții se trezesc și există speranța că lucrurile vor reveni la normal.

Și totuși cu ce rămâi la finalul cărții e o întrebare pregnantă cu privire la acest normal la care speri să se întoarcă oamenii. Și asta pentru că Vopenka face o subtilă critică socială exemplificând modul în care inegalitățile îi conduc pe unii înspre ciudă, ură și chiar violență. Aici e vorba despre cei care consideră că trebuie redistribuite resursele acum că cei adormiți nu mai produc pentru societate, de cei care jubilează când văd copii lipsiți de apărare și de cei care văd din toată această situație o oportunitate de a-și îndeplini niște dorințe egoiste (cei care vând și cumpără copii).

Epidemia de somn acționează ca un egalizator, dar doar unul aparent. Toți părinții adorm, indiferent de statutul lor social. Însă Vopenka subliniază rapid că haosul nu îi afectează pe toți în mod egal: cei cu acces la resurse (hrană, adăpost, bani) se descurcă mai bine, în timp ce copiii vulnerabili sunt imediat expuși abuzurilor. Iar asta vedem prin experiențele celor 4 copii. Ei trăiesc într-o casă mare, cu etaj, au frigiderul plin, au părinți care îi iubesc și care petrec timp cu ei, pe scurt, trăiesc o viață protejată de lipsuri și nedreptăți. Dar, în momentul în care încearcă să interacționeze cu alți copii descoperă că viața lor e diferită și că unii chiar sunt ușurați că părinții lor au adormit, pe când alții sunt nevoiți să recurgă la furt, violență și altele pentru a putea supraviețui. Mai mult, în timp ce călătoresc prin oraș în căutarea fratelui pierdut, dau peste oameni care vor o resetare a regulilor, o redistribuire a bunurilor, o normalizare a jafului, violenței și manipulării pentru îmbogățire. Iar asta te face ca cititor să te întrebi cât de ușor este să se destrame idealurile pe care este bazată societatea curentă și să cădem într-un radicalism periculos unde cel mai puternic și mârșav câștigă. Și mai e și multă ură care clocotește în adâncuri și acum își găsește drum către suprafață. Și e o ură ciudată, aparent gratuită, îndreptată spre nicăieri și oricine, o ură care distruge ideea de comunitate. Unele personaje sunt agresive, cinice, violente și văd din haosul creat o șansă de a se răzbuna pe lumea care într-un fel sau altul le-a dezavantajat. Și totuși, deși vulnerabili, cei patru frați încearcă să mențină o ordine morală, să sancționeze aceste derapaje, să nu cadă în plasa celor care vor să îi manipuleze și controleze.

Plecând de la un vis pe care probabil l-am avut cu toții în copilărie, acela de a face cumva să dispară părinții cu toată autoritatea și cu toate regulile lor pentru a putea fi cu adevărat liberi, Martin Vopenka ne arată că lipsa părinților nu duce automat la liberate, ci mai degrabă la o reformulare a puterii – uneori în forme mai crude și mai periculoase. Și aici e faza de knock-out: ura, inclusiv cea simțită de copii, nu e înnăscută, ci o reacție la nedreptate, la marginalizare și la absența unui model sănătos de conviețuire. Pe scurt, Vopenka ne lasă cu asta: Trebuie să avem mare grijă pentru că lumea pe care o construiesc copiii reflectă rănile celei vechi.