Peter Pan: cum arată, de fapt, aventura când ești Wendy?

Tu când ai citit sau ai văzut ultima dată ceva cu Peter Pan? Eu nu prea am fost fan în copilărie și, sincer, nu-mi aminteam mare lucru din poveste, în afară de animația Disney din 1953, pe care o țineam minte mai degrabă ca pe un desen animat simpatic decât ca pe ceva care merită analizat. Totul s-a schimbat însă după ce am citit recent cartea lui J. M. Barrie. De atunci, am dezvoltat o mică obsesie legată de felul în care sunt tratate personajele feminine din această poveste, în special Wendy și Tinker Bell.

În carte, lucrurile sunt, fără exagerare, destul de groaznice. Lui Wendy i se promite o aventură în Neverland, dar aventura ei constă, în mare parte, în muncă (coase, hrănește, ajută, culcă, disciplinează) și violență uneori fizică și verbală din partea celorlalte personaje feminine, alteori simbolică, din partea lui Peter Pan, care refuză constant să o trateze ca pe altceva decât o mamă cu funcție utilitară. Cu cât stăteam mai mult cu povestea, cu atât devenea mai clar că „magia copilăriei eterne” are un preț foarte concret, iar Wendy este cea care îl plătește.

Și cum obsesiile mele au prostul obicei de a se extinde până ajung să înghită tot, am decis să mă uit la mai multe adaptări ale poveștii, ca să văd cum a fost „rezolvată” problema Wendy de-a lungul timpului, mai ales în contextul criticilor tot mai vehemente împotriva filmelor woke. Așa că, în acest eseu destul de lung, o să povestesc cum este tratată Wendy în trei filme diferite: ca mamă în Peter Pan (1953), ca iubită în Peter Pan (2003) și, în cele din urmă, ca prietenă în Peter Pan și Wendy (2023).

M-am mai uitat și la Peter Pan and the Neverland Nightmare (2025), un horror destul de slab care nu are mare legătură cu povestea originală, și la Wendy (2020), o dramă centrată pe experiența lui Wendy care, din păcate, m-a plictisit din cauza problemelor serioase de ritm (nu l-am terminat, deși mulți spun că e bun; oricum, la noi se găsește greu așa că nu pot să îl recomand). Mi-a mai rămas de văzut filmul mut din 1924, realizat după un scenariu scris chiar de Barrie — probabil la un moment dat, după ce îmi revin complet din actuala supradoză de Peter Pan.

Peter Pan (1953) - Wendy în rolul de mamă

Acesta este un film Disney clasic, cu o animație superbă. Povestea începe ca un basm care anunță că ceea ce urmează s-a mai întâmplat până acum și se va mai întâmpla și pe viitor. Această insistență asupra repetiției și a stasisului devine deranjantă pe măsură ce analizăm parcursul lui Wendy, pentru că ea este personajul care ajunge să suporte consecințele acestei lumi care refuză schimbarea.

Wendy este o fetiță tare cuminte: atentă cu părinții, grijulie cu frații ei, căror le spune povești cu Peter Pan, lucru care îl înfurie pe tată. Una dintre primele scene o arată certată de tatăl ei care o anunță că a sosit momentul să se maturizeze, să renunțe la povești și să aibă o cameră proprie, de „domnișoară”. Wendy se împotrivește și îi recunoaște mamei că nu vrea să crească. Cu toate acestea, pe parcursul poveștii, ea ajunge să fie „mamă” pentru băieții pierduți, nu neapărat pentru că vrea, ci pentru că așa o declară Peter și nu are cum să refuze. Mai mult, se arată încântată de faptul că i se oferă această responsabilitate, deși pe la final o să vedem că începe să nu i se mai pară chiar cea mai bună idee.

Odată ce primește acest rol, Wendy începe să se comporte exact ca o mamă: spune povești înainte de culcare, ceartă blând, iartă imediat, cere îndurare pentru cei care o rănesc și, în general, devine persoana care are grijă de toată lumea. Nu participă niciodată la scenele violente, cum ar fi luptele lui Peter Pan cu pirații, și nu vorbește altfel decât politicos. Wendy explică foarte clar care e definiția rolului pe care îl joacă: „O mamă, o mamă adevărată e cea mai minunată persoană din lume. Are o voce de înger când îți spune noapte bună, te sărută pe obraz și îți șoptește somn ușor.”

Wendy e prețuită doar atunci când își îndeplinește cu succes rolul de mamă. Atunci când încearcă să fie și altceva, cum ar fi o fetiță care pur și simplu vrea să se distreze alături de ceilalți care dansează în jurul focului cu indienii, e trimisă, la propriu, după lemne. Când se supără, când se simte agresată, când vrea să își spună punctul de vedere, e mereu întreruptă sau ignorată. Nu este întrebată niciodată ce vrea, nu e lăudată pentru curaj, nu e apreciată pentru inteligență, e văzută și acceptată doar atâta timp cât are o utilitate emoțională și practică.

Dimensiunea romantică e aproape complet absentă în acest film. Deși Wendy se comportă similar celorlalte personaje feminine în preajma lui Peter Pan, filmul niciodată nu sugerează că ea ar fi mai mult decât mama de care au nevoie Peter Pan și ceilalți băieți pentru a putea copilări în continuare în voie. De exemplu, Wendy e mereu gata să fie de acord cu Peter Pan chiar și atunci când spune lucruri care o rănesc („Fetele vorbesc prea mult.”; „Tinkerbell zice că ești o fată mare și urâtă.”), realizând abia pe urmă că ceea ce spune el nu e nedrept. Între cei doi nu există scene romantice, iar Peter Pan nu o vede niciodată ca pe o posibilă parteneră care să fie pe picior de egalitate cu el.

Astfel, rolul matern jucat de Wendy în această versiune o lasă fără pic de autoritate și capacitate de decizie. Ea oferă grijă, răbdare și iertare, dar nu primește în schimb recunoaștere sau siguranță. Wendy devine mama care se consumă fizic și emoțional pentru ca ceilalți din jur să poată rămâne la fel de imaturi. Nu e de mirare că alege să se întoarcă acasă, unde își anunță părinții că e pregătită să se maturizeze. Dar tatăl pare să se mai fi îndulcit între timp pentru că îi răspunde: „Ei, draga mea, toate la timpul lor.”

În contrast cu Wendy, Tinker Bell joacă rolul femeii hipersexualizate, extrem de geloase, impulsive și incapabile să își controleze emoțiile. Astfel, cele două sunt diametral opuse din punct de vedere moral: Wendy e castă, cuminte, ascultătoare, răbdătoare, blândă și iertătoare, în timp ce Tinker Bell este posesivă, vanitoasă și violentă în reacții. Dacă Wendy se mulțumește să își arate afecțiunea pentru Peter Pan sub formă de grijă maternă, Tinker Bell își exprimă dorința romantică mult mai direct. Gelozia ei este ridiculizată, pedepsită și, în cele din urmă, exploatată de Căpitanul Hook care o descrie drept „o femeie geloasă” ușor de manipulat. De fapt, Tinker Bell exprimă toate emoțiile pe care Wendy nu are voie să le manifeste: furia, frustrarea, dorința romantică. Astfel, prin contrastul dintre Wendy și Tinker Bell, versiunea din 1953 ridică pe un piedestal grija maternă, în timp ce pune dorința feminină la colț, portretizând-o drept o forță distructivă care nu face decât să amenințe armonia copilăriei eterne a lui Peter Pan.

Peter Pan (2003) - Wendy în rolul de iubită

În versiunea din 2003 a poveștii, Wendy apare drept un personaj mult mai hotărât și mai conștient de sine și de propriile aspirații. Aflăm de la început că își dorește să devină scriitoare și să își publice propriile aventuri, iar fimul o arată jucându-se de-a pirații alături de frații ei, participând activ la imaginarul aventurii. Cu toate acestea, încă de la primele scene devine clar că în logica filmului aceste aventuri la care visează Wendy nu pot fi decât de natură romantică.

Atunci când Wendy anunță că vrea să devină scriitoare, mătușa se declară total împotrivă argumentând că femeile scriitoare nu sunt văzute bine și, mai ales, că o astfel de ambiție i-ar îngreuna șansele de a-și găsi un soț. Toată familia râde la această idee, mama ei replicând că are doar 13 ani, dar mătușa insistă, o cheamă pe Wendy la ea să o măsoare din priviri și zice satisfăcută că Wendy are bărbie de femeie și că are un sărut ascuns în colțul gurii, la fel ca mama, semn că o să aibă parte de o mare aventură: să facă un drum până în rai și înapoi ca să îl afle pe cel căruia îi este sortit sărutul. E evident că se pregătește o poveste romantică, pe modelul celor din basme cu prinți predestinați și iubiri la prima vedere, unde maturizarea personajului feminin nu este legată de explorare sau autonomie, ci de integrarea într-un scenariu de gen prestabilit (i.e., acceptarea rolului de soție).

Iar prima apariție a lui Peter Pan indică foarte clar că, la fel ca în basme, ideea de consimțământ a zburat pe geam odată cu toate visurile lui Wendy de carieră. Peter Pan apare direct peste Wendy, în patul ei, invadându-i spațiul intim și încercând să îi atingă buzele cu degetele (Wendy face și un desen în timpul orelor cu această întâlnire nocturnă,, desen care cauzează probleme la școală, pe bună dreptate). Această primă întâlnire este importantă pentru că stabilește dinamica dintre cei doi: Peter Pan este cel care inițiază și conduce legătura lor, iar Wendy este cea care trebuie doar să fie disponibilă. De fiecare dată când ea va încerca să preia controlul sau să clarifice cum stau lucrurile o să fie ridiculizată, respinsă sau ignorată de Peter Pan.

Este mai mult decât evident că ea își dorește tipul de dragoste din basme care se încheie cu „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar și mai clar este că Peter Pan nu doar că nu vrea să se gândească la așa ceva, ci și respinge violent orice referire la sentimente: „Dragoste? N-am auzit niciodată de asta… Niciodată, și să aud de ea mă jignește…. De ce strici totul? Nu vreau să cresc… dacă nu te astâmperi o să te izgonesc… Atunci du-te acasă și ia-ți și sentimentele!” Și astfel, singurul lor sărut se întâmplă în timp ce Peter Pan e inconștient, rănit de Căpitanul Hook, moment de care Wendy profită pentru a-i declara că acela e sărutul lui și că îi va aparține pentru totdeauna. Reacția exagerată a lui Peter, care revine la viață, se face rozaliu tot și… provoacă o explozie de energie, transformă acest moment romantic într-unul amuzant, arătând încă o dată că o relație reală între cei doi este practic imposibilă.

Dar, până atunci, văzând că rolul de iubită îi este refuzat, Wendy acceptă, ca și în versiunea din 1953, rolul de mamă. Doar că acum responsabilitățile ei sunt mult restrânse: trebuie doar să știe să spună povești, nu mai trebuie să aibă grijă de toată lumea. Și asta îi convine pentru că oricum face parte din visul ei să devină povestitoare. În ceea ce privește parentingul, Wendy și Peter Pan fac o pereche de coșmar, Pan considerând că trebuie să își bați copii din timp ca să nu mai încerce să te omoare, iar Wendy sugerând că e mult mai cumplit să îi pună să înghită… medicamente. Niciunul dintre ei nu este dispus să își asume rolul de părinte mai mult decât în glumă, această joacă de-a mama și de-a tata fiind văzută de Peter ca o alternativă mai puțin amenințătoare decât relația romantică pe care și-o dorește Wendy.

În versiunea aceasta, Tinker Bell nu mai e sexualizată, dar rămâne personajul feminin gelos și ridiculizat pentru dorință. Deși nu mai este arătată ca o femeie voluptoasă, totuși corpul ei este tratat ca un obiect cu care Peter Pan poate face ce vrea: o strânge în pumn, o scutură, o reduce la tăcere prin violență fizică și o alungă ori de câte ori devine incomodă. Filmul tratează aceste comportamente într-un registru comic, dar ele de fapt arată că între cei doi există o relație complet disfuncțională. Tinker Bell este îndrăgostită de Peter Pan, dar el doar se folosește de ea pentru a-și trăi în continuare fantezia de copil veșnic. La fel face și cu Wendy, pe care o duce într-un final acasă și căreia îi promite că se va întoarce pentru a mai asculta povești despre el. Filmul din 2003, deși mult mai axat pe aspectele romantice, spune aceeași poveste: fantezia copilului veșnic este posibilă doar atunci când personajele feminine din preajma lui se epuizează emoțional, fără să aștepte nimic în schimb.

Peter Pan și Wendy (2023) - Wendy în rolul de prietenă

Pentru prima oară, în versiunea din 2023, Wendy nu mai este soluția pentru problemele lui Peter Pan, în schimb, este cea care le numește și care îl forțează să le confrunte. Filmul începe cu Wendy făcându-și bagajul pentru că a doua zi urmează să plece la internat. Nu este dornică să-și părăsească căminul și pune câteva întrebări pertinente cu privire la rolul și drumul în viață alese de părinții ei pentru ea. Ce se întâmplă dacă nu vrea să urmeze același drum ca mama? Ce se întâmplă dacă nu vrea să fie un bun exemplu pentru frații ei? Ce se întâmplă dacă mai amână puțin maturizarea? Astfel, aventura ce urmează se va dovedi mai puțin despre escapism și mai mult despre explorarea care rezolvă o adevărată criză de identitate.

Prima întâlnire cu Peter are loc cam în aceeași termeni ca și în filmele precedente. Wendy se oferă să îi coasă umbra, dar, când acesta se plânge că a fost înțepat, nimeni nu se oferă să îi dea un pupic, el primind în schimb un degetar. Astfel se stabilește de la început că între cei doi nu e vorba decât de o relație de prietenie. Mai mult, Wendy refuză vehement și rolul de mamă spunându-le băieților pierduți: „Nici nu știu dacă vreau să fiu mamă.” Și, jucând rolul de prietenă, Wendy îl trage serios pe Peter Pan de mânecă. Când acesta se laudă că a salvat singur situația, Wendy îi spune: „Oarecum, ai salvat-o parțial.” Iar când el răspunde că nu are nevoie de ajutor, Wendy îi demontează scurt această idee de autosuficiență: „Ai o zână fermecată care te ajută să zbori, o ceată de copii la ordinele tale, o printțesă face curățenie după tine în timp ce tu hoinărești cu pirații.”

În plus, Wendy din versiunea din 2023 este un personaj mult mai activ, implicat direct în desfășurarea evenimentelor. Ea nu mai este salvată de Peter Pan, ci ajunge, de mai multe ori, să îl salveze chiar ea. De asemenea, nu mai depinde de el pentru accesul la magie, deoarece Tinker Bell devine o aliată, iar Tiger Lily o susține constant. Filmul mută astfel accentul de pe eroismul individual al lui Peter Pan pe colaborarea dintre personajele feminine și pe capacitatea acestora de a gestiona consecințele acțiunilor lui.

În acest cadru, Wendy devine una dintre vocile rațiunii, alături de Tiger Lily și de Tinker Bell, care, deși nu vorbește limba oamenilor, este tratată cu respect și empatie. Wendy o asigură că este înțeleasă și apreciată chiar și fără a fi tradusă de Peter Pan ca în celelalte filme. Mai mult, ea chiar îi spune că cel mai probabil Peter nu înțelege ce zice Tinker Bell, dar că este doar pierderea lui. Un moment emblematic care arată respingerea centrării pe figura masculină apare atunci când Căpitanul Hook observă că Wendy „are magia băiatului”, iar ea îi răspunde ferm: „Asta nu e magia niciunui băiat.” Replica ei indică fără doar și poate că această formă de putere aparține de fapt zânelor, nu lui Peter Pan.

La final, întoarsă acasă, Wendy îi spune lui Peter că „să crești e cea mai mare aventură”, reluând cuvintele mamei ei de la începutul filmului. De această dată însă, maturizarea nu mai apare ca o obligație impusă sau ca o pierdere a magiei, ci ca o alegere conștientă, asumată, care închide cercul parcursului ei și oferă o alternativă clară la stagnarea copilăriei eterne pe care și-o dorește Peter Pan.

Concluzii

Dintre cele trei adaptări analizate, versiunea din 1953 rămâne, pentru mine, cea mai reușită din punct de vedere estetic. Animația este superbă, iar Walt Disney știa, fără îndoială, să spună o poveste. În același timp, e un film care trebuie privit cu un minim de context istoric, pentru că reflectă o lume în care rolurile de gen (și nu numai) erau gândite foarte diferit. Nu cred că asta îl face „interzis”, dar îl face discutabil și poate tocmai de aceea interesant.

Versiunea din 2003 este, paradoxal, cea mai memorabilă pentru mine, dar din cele mai neplăcute motive. Este excesiv de dulceagă, încărcată de romantism forțat și profund inconfortabilă din cauza modului în care tratează dorința, limitele și maturizarea. A fost genul de film care mi-a produs un disconfort fizic real, iar faptul că actorii au jucat prost și că efectele vizuale au fost grosolane, nu m-a ajutat deloc.

Filmul din 2023 nu e perfect și nici memorabil din punct de vedere cinematografic, dar face ceva esențial: îi oferă lui Wendy voce, capacitatea de decizie și alianțe. Pentru prima dată, ea nu mai e panaceu pentru problemele lui Peter Pan, ci un personaj de sine stătător cu propriile aspirații și întrebări. Chiar dacă filmul e mai modest ca execuție, e mult mai locuibil emoțional pentru un spectator contemporan, mai ales pentru unul feminin.

Asta mă aduce la întrebarea care apare frecvent ori de câte ori se discută despre reinterpretări moderne: e chiar atât de rău că avem mai multe filme „woke”? Din perspectiva mea, nu. Aș prefera oricând un film poate mai stângaci, dar în care fetele și femeile pot găsi personaje în care să se recunoască, decât unul impecabil estetic, dar care perpetuează idei învechite despre rolurile de gen. Peter Pan din 1953 merită văzut, dar merită și pus sub semnul întrebării. Iar faptul că poveștile clasice sunt rescrise nu mi se pare un semn de declin cultural, ci unul de negociere continuă a valorilor noastre. Până la urmă, ce se schimbă de la o versiune la alta nu e doar modul în care e tratat personajul lui Wendy ci și răspunsul la întrebarea veșnică: E posibil să rămâi copil pentru totdeauna? Eu prefer răspunsul lui Wendy din 2023, tu ce zici?